Radiografie Spirituală… — Ciprian Barsan

Declin, dezintegrare, decadență, diluare, divizare, dezbinare, durere, dezamăgire, duritate, duhuri rele, dârzenie, deism, dualitate, deviere de la adevăr, dictatură spirituală, drame cumplite în casele nostre și în comunitate, dubii cu privire la adevăr și legii divine, damați, diplomație, depărtare de Dumnezeu și biserica, decizii greșite, decimare… Iată câteva cuvinte, ce descriu starea spirituală a creștinătăți […]

via Radiografie Spirituală… — Ciprian Barsan

Advertisements

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/10/de-ce-ii-plangeti-pe-oameni-numai-dupa.html?utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_campaign=de_ce_ii_plangeti_pe_oameni_numai_dupa_ce_mor_lumea_cre_s_tina_in_care_traim&utm_term=2017-10-19#more

De ce îi plângeți pe oameni numai după ce mor?

om care plânge - imagine de Tom Pumford - unsplash.comNe-am obișnuit să vedem în jur oameni care au început să plângă pe alții care au murit, care nu mai sunt printre noi. Ne-am obișnuit să stăm îndoliați, sau cu haine întunecate la culoare pe noi, în jurul nostru, pe cap, sau oriunde în altă parte… ca să spunem și altora că suntem îndurerați, îndoliați se vede clar că am fi, dacă suntem în negru.

Astăzi în stație am văzut un alt lucru care m-a frapat, și care este chiar un contrast cu ceea ce am scris mai sus. O tânără de circa 19-20 de ani, îmbrăcată în negru, cu un rucsac de culoare închisă pe spate, s-a apropiat de un bărbat de vreo 58-62 de ani și fata i-a sărit la gât și el a sărutat-o pe obraji.

După ce fata s-a coborât de pe gâtul bărbatului, el s-a aplecat spre ea și a sărutat-o din nou pe obrazul stâng. Mă gândeam… ce întâlnire ciudată. Nu puteam să îmi dau seama dacă el era tatăl sau o rudă apropiată a fetei, eram în fața unei școli și am avut impresia că el ar fi fost, cândva, un învățător, un profesor pentru această tânără. Cine știe?

Dădea din mâini și îi explica ceva, apoi el a scos din buzunar ceva care mie mi s-a părut că este un pachet de șervețele să îi dea fetei. Deja simțeam, de la scurta distanță la care mă aflam și eu, că lucrurile se tensionaseră. Ceva fusese răscolit, ceva dureros a fost reamintit… ceva s-a întâmplat acolo.

Numai că mi-a venit autobuzul cu care trebuia să merg mai departe și nu am mai prins continuarea. Am văzut de fapt că acel pachet nu era de șervețele, era de țigări, și fata a luat una și a dus-o spre gură, iar acel individ cred că urma să scoată o brichetă să o aprindă…

Era prea dureros să se exprime în public și cu fumul de la o stupidă țigară ar fi înfumurat tristețea sau negura de pe față, din suflet? Mă îndoiesc. Era îmbrăcată în negru fata, și el nu părea să exprime pe figura lui durere, tristețe, să simtă alături de ea ceea ce îi relata. Poate că e bine că nu am auzit conversația lor că aș fi scris altceva aici ulterior.

Imediat cum am urcat în autobuz am și uitat de ei. Parcă mă și deconectasem de realitatea șocantă – bine, nu chiar așa de șocantă, dar gestul fetei în public a fost destul de izbitor acolo la acea oră, mai ales că se vedea o diferență așa de mare de ani între cei doi, și îmbrățișarea părea mai mult de o îmbrățișare dintre o fiică risipitoare și tatăl ei, sau o fată risipitoare și ruda ei, sau o elevă infatuată și eroul ei din școală… oricare ar fi fost cazul celor doi. Evident era că ei doi erau vii, că mai puteau să se bucure de aer, de soare, de natură, de culorile toamnei, de viață. Dap, și de afurisita aia de țigară, aia a stricat toată atmosfera – părerea mea…

Am ajuns acasă și ascultam cum un individ îl lăuda și îl ridica în slăvi pe un coleg decedat de al lui din lumea mass-media, cum el a vrut să schimbe lumea, cum el avea o inimă mare, cum… și deodată individul a început să-l plângă, și să arate lacrimi, să își exprime emoțiile sale în public, în fața tuturor, fără sfială. Fusese copleșit de acel moment. Îl regreta oare? Îi simțea lipsa? Îl complăcea poate?

Avea dreptul să își verse oful. Avea libertatea să își reverse lacrimile și să regrete că nu a putut face mai mult pentru el, alături de el, pentru scopurile și viziunea pentru care se lupta acesta.

De ce îi plângeți pe oameni numai după ce mor?

Lacrimile noastre ne ajută doar să ne ușurăm. Să dăm afară acea presiune care este produsă de vestea că omul respectiv nu mai este cu noi, că i s-au terminat zilele, lucrarea, alergarea pe acest pământ. Lacrimile noastre nu îi impresionează pe prietenii sau pe apropiații noștri care au plecat la cele veșnice pentru că ei nu mai au cum să ne înțeleagă, nu simt alături de noi, nu ne sunt alături, nu ne strâng la obrazul lor să ne mai dea o sărutare. Și de fapt lacrimile noastre din aceste momente, de regret, de înfierbântare, de durere poate, de doliu, de adio, nu sunt adunate nicăieri, nu cad nicăieri pentru că sunt atât de fierbinți pe obraji încât se evaporă imediat cum ajung pe bărbia noastră.

De ce nu îi plângem pe oameni înainte să moară?

Pentru că atunci când sunt în viață îi ignorăm. Și când ne revedem cu ei e mai simplu să le dăm o îmbrățișare. Pe unii îi apucă nostalgia și aprind țigările, pe alții îi apucă prostia și numără zilele de când nu te-ai mai văzut cu persoana respectivă.

Nu îi plângem înainte să moară pentru că nu știm și probabil nu vom ști niciodată pe acest pământ dacă ei vor merge în veșnicia cerului sau în veșnicia iadului. Le zâmbim, să se simtă bine. Sau le strângem mâna să își dea seama că suntem alături de ei. Tăcem, nu spunem nimic, și se scurg minutele și orele și zilele… și nu realizăm decât atunci când e prea târziu că nu i-am spus ce trebuia, că nu i-am dat vestea bună atunci când trebuia să o audă, cât mai era în viață, că…

Pentru lacrimi inutile există șervețele utile. Poți să plângi cât vei vrea. Regretele tale o să le iei cu tine și în viața aceasta și dincolo de viața aceasta. Nu ai ce să faci. Dacă vrei să plângi, poți să plângi. Nu ai cum să sari de bucurie atunci când ești îndurerat, întristat, amărât că nu mai este alături de tine persoana care ai îndrăgit-o…

Probabil că unii au încă în memoria lor, pe paginile lor de Facebook, imortalizate acele momente când persoana era cu zâmbet pe buze, când nu era îmbrăcată în negru, când avea ochii deschiși, și… așa cum era, tânăr, bătrân, senil sau iscusit, dement sau înțelept, ai apreciat persoana și ai vrea să îți aduci aminte de el sau de ea ca în acele momente din acea fotografie. De ce nu l-ai plâns acolo pe prietenul tău, pe prietena ta, pe aproapele tău? De ce nu ai vărsat lacrimi pentru el/ea acolo, în timp ce râdeați, vorbeați, citeați, chicoteați, bârfeați, mâncați, dansați, etc…..

La aceste întrebări fiecare va trebui să răspundă cumva. Nu suntem obligați să o facem, dar o să ne întrebăm de ce nu am făcut-o… pentru că e bine să ne punem astfel de semne în cap până nu o să ajungem și noi la cele veșnice… și poate o să ne întrebăm acum, înainte să plecăm din viața aceasta trecătoare… oare pe mine de ce nu mă plânge nimeni acum?

Fă tot ce poți cu ce ai – Alexandru Fințoiu — CrestinTotal.ro

Lui Isus întodeauna îi e milă de oameni. Le-a vorbit multe în ziua aceea, dar când s-a făcut seară ucenicii au observat că au început să sufere de foame. Isus le-a zis ceva extraordinar: “Dați-le voi să mănânce”. Răspunsul pe care Domnul l-a primit nu face decât să evidențieze neputința omului și puțina credință. Au […]

via Fă tot ce poți cu ce ai – Alexandru Fințoiu — CrestinTotal.ro

TRĂIEŞTE CUM A INTENŢIONAT DUMNEZEU — DREPTATE ÎN DRAGOSTE

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot” (2 Petru 1:3) Biblia spune: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia … De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea […]

via TRĂIEŞTE CUM A INTENŢIONAT DUMNEZEU — DREPTATE ÎN DRAGOSTE